ANOTIMPURILE VIEȚII

Când toamna își scutură frunzele,

iar soarele stă să apună în negura infinită, 

razele sale privesc pământul căutând o ultimă îmbrațișare;

Și ieri era primăvară,

iar soarele zâmbea timid ca orice copil.

Apoi, în zilele de sfârșit ale primăverii,

el lucea cu putere asemeni oricărui tânăr curajos care se grăbește să crească.

Am vrut să-i strig să-și slăbească intensitatea,

căci nu va face decât să se grăbească spre iarna geroasă și întunecată,

dar el își dorea vara....

Și astfel, plin de curaj, a chemat vara

lucind puternic, încălzind, pârjolind, grăbindu-se să se maturizeze;

Dar, iată-l acum, în prag de toamnă,

privind înapoi către o ultimă îmbrățișare...

acum îmi mângâie blând chipul

și își dorește să rămână,

să prelungească ultimele momente înainte de negura înghețată.

Totuși, norii întunecați se zăresc la orizont

și mâine nu va mai răzbi să răsară...

mâine va fi prea târziu

și își va dori să fie din nou primăvară,

iar lacrimile sale și ale celor care îi vor dori prezența

se vor fi transformat în fulgi de nea și gheață.

Ce păcat că dispunem doar de patru anotimpuri

și ce păcat că abia iarna realizăm cât ne-am dori să ne întoarcem înapoi

și să fie iarăși primăvară......